Am elaborat acest volum ca urmare a unei situații paradoxale din România: se spune mereu că românii, îndeosebi cei din generația tânără, nu mai sunt interesați de istorie, dar marile cotidiene din țară publică aproape zilnic articole cu tematică istorică, ceea ce înseamnă că există cititori care iubesc Muza Clio. Totodată, reviste non-academice de istorie și-au găsit o nișă de piață apreciabilă în societatea românească. E adevărat că această istorie jurnalistică pune accentul pe evenimențialul din trecut, pe spectacular, dar va trebui să recunoaștem că semnalul este de dorință a receptării scrisului istoric, doar că acesta este într-o prelungită criză, din cauza istoricilor, în primul rând. Căci percepția destul de largă a publicului este că mulți istorici ai epocii post-1989, repudiind demersul istoriografic ideologizant ante-1989, au menținut tonul politizat al scrierilor lor, modificând doar opțiunile partidiste. Iar uneori au simulat rol de procuror. Motiv pentru care cititorii amatori de istorie au preferat factualitatea trecutului, chiar prezentată fără pretenția de fapt istoric, ci ca părți ale memoriei întâmplărilor petrecute în timp. Personal, sunt convins că toți cetățenii epocii noastre de tranziție, care pare fără sfârșit, sunt doritori să înțeleagă societatea contemporană. Ei vor să li se prezinte traseele fundamentale pe care este înscrisă perioada în care trăiesc, așteaptă să primească – așa cum remarca și Daniele Ungaro (Capire la società contemporanea, 2004) – interpretări semnificative ale vieții sociale prezente, sensurile ei posibile. Căci lumea tehnologică actuală și cea viitoare oferă nenumărate date și informații pe care ar vrea să le înțeleagă și mai ales să le poată folosi în mod rațional. Or, tocmai aici s-ar simți rolul istoricului epocii contemporane care, în ultimele decenii, a cedat interpretarea fenomenelor istoriei imediate sociologilor, politologilor, filosofilor. Doar că aceștia au o abordare descriptivistă sau prezintă explicații adesea partidiste ori speculative. De aici și neîncrederea publicului în istoricii asociați cu partizanatul și preferința confuză pentru factualitatea trecutului și mai puțin pentru interpretarea istoriografică. Este adevărat că atât în rândul majorității istoricilor din România ca și al cetățenilor acestei țări încă domină anumite convenții despre ceea ce este istoria. Din Antichitate s-a prelungit percepția că istoria ar avea doar funcția socială de a perpetua amintirea vieții popoarelor sau a regilor (Paul Veyne, Cum se scrie istoria, 1999, p. 357). S-a crezut că istoria trebuia doar să povestească despre individualitatea unei națiuni într-un continuum cadru spațio-temporal. Iar o altă convenție este că istoria nu înseamnă decât expunerea despre un trecut demult întâmplat, cunoașterea prezentului venind de la sine. Or, adevărata istorie se cere a fi o istorie completă, legând trecutul, prin prezent, de viitor. Astăzi, mai mult decât ieri, ritmul vieții sociale este deosebit de accelerat, iar prezentul devine trecut tot mai rapid. Astfel că prezentul imediat devine trecutul recent, gândirea omului aproape contopind istoria recentului cu cotidianul în derulare către viitor. Într-un asemenea complex de desfășurare a vieții sociale, conștiința noastră are nevoie de cunoașterea mega-trendurilor evolutive care au generat realitatea prezentului, acesta fiind doar o stație temporală spre calea viitorului pe care ne dorim să o străbatem cu toții. Din păcate, și această evoluție grăbită a lumii i-a făcut pe majoritatea liderilor să gândească doar în termenii timpului scurt, în interes electoralist sau pentru profitul imediat. În urmă cu câteva zile, testând opinia unui cunoscut lider politic din România, acesta mi-a declarat că el nu este interesat nici măcar de istoria ultimului deceniu, concentrându-se doar asupra felului în care prezentul îi poate asigura succesul în viitorul imediat! Modalitate prin care este sigur că nu pot fi receptate corect toate elementele interdependențelor complexe de la nivel local, regional, internațional. Acestea uneori dau senzația de anarhie sau haos, de amenințare a crizelor și chiar posibilelor conflicte. De unde lipsa de viziune articulată, atitudinea de văzând și făcând , centrarea deciziilor pe interesul individual și/ sau de grup, iar mai puțin asupra celui societal. Istoria revine în atenția liderilor politici doar în vremuri de criză, cum este și cea în care trăim noi, când sunt nevoiți să se întrebe ce a mers greșit în evoluția anterioară, cum poate fi explicată cetățenilor sincopa dezvoltării și ce soluții credibile ar putea propune pentru ieșirea din situația critică. Abia atunci se recunoaște că în structura conștiinței sociale există un important palier al conștiinței istorice. Un astfel de context este folosit, uneori, pentru a instrumenta istoria în scopul inducerii de concepții, tendințe și senzații din sfera politicilor interne și curente internaționale (exemple fiind crizele post-Războiul Rece și discuț