Deloc întâmplător, limba română cunoaște, de foarte multă vreme, o sumedenie de termeni care alcătuiesc paradigma ce descrie răufăcătorii, făptașii sau făptuitorii de rele din fauna interlopă. Hoțul mai era denumit și fur, în vreme ce pungașul era un borfaș mai mic, în special unul tentat, nu doar etimologic, de pungile din buzunarele celor avuți, și, prin extensie de termen, o persoană necinstită, un escroc, un șarlatan, care practica înșelătoria. La nivelul următor al infracționalității practicate la scară extinsă și cu violență, se făcea trecerea de la hoțul de buzunare la hoțul la drumul mare (sau de codru): tâlharul era banditul de demult. Acesta mai era desemnat și ca brigand sau lotru (ori, termen și mai învechit, complet uitat astăzi – cetaș, adică membru al unei cete de tâlhari), iar, în ciuda popularității lui, nici haiducul nu era tocmai un justițiar, care lua de la bogați și dădea la săraci , de cele mai multe ori el păstrând și pentru sine o parte însemnată a prăzii. Sub influența americănească, în perioada interbelică putem vorbi și de apariția gangsterului.Toate aceste personaje – fie că ne place s-o recunoaștem sau nu – au contribuit și ele, în felul lor, la scrierea controversatei istorii a Bucureștilor, iar din poveștile lor se poate alcătui o impresionantă Carte Neagră a Orașului, dar una care cuprinde și un consistent capitol de un Roz extrem de senzual