Antimodernul se joaca de-a cine-pierde-castiga, fiindca expe¬rienta lui melancolica ii ofera o pavaza retorica inexpugnabila. Esecul in lume reprezinta conditia care face posibila continuarea la nesfarsit a activitatii literare. Chiar daca nu vitupereaza mereu, fiindca nu toti o fac, verva antimodernului e de nestapanit (…).Iata de ce antimodernitatea nu e deloc incompatibila cu anumite comportamente care pot fi numite oricum, dar nu conservatoare (apolitismul lor estetic, refuzul angajarii nu exclud civismul). Exista la antimoderni o falie si o indisciplina inalienabile, care fac din ei contrariul celor de centru, fiindca dreapta ii considera de stanga, iar stanga – de dreapta. Negasindu-si locul, ei pierd pe ambele fronturi, dar isi transforma esecul in castig.