Povestea cutremuratoare a pianistei Alice Herz-Sommer, cea mai longeviva supravietuitoare a Holocaustului. Nascuta in 1903 in Praga monarhiei habsburgice, Praga lui Kafka, Max Brod si a lui Felix Weltsch, oaspeti frecventi in casa familiei sale, ea isi descopera dragostea pentru muzica si ajunge printre cei mai renumiti pianisti din oras. Este insa expusa ostilitatii antisemite inca din copilarie, in 1942 mama fiind deportata. Decizia de a asculta ultimul sfat al mamei, de a exersa cele 24 de Studii de Chopin, piesele de pian cele mai dificile din punct de vedere tehnic, a facut-o sa inteleaga ca muzica poate salva sufletul, fiind o cale spre mantuire. Curajul, optimismul si muzica au fost cele trei secrete care au ajutat-o in momentele de cumpana prin care a trecut dupa ce a fost deportata la Theresienstadt, odata cu sotul ei si cu fiul lor de sase ani. In cele peste o suta de concerte sustinute in lagar, ea le-a insuflat speranta detinutilor, in mijlocul unei lumi de foamete, suferinta si moarte. A fost nevoita sa sufere si dupa eliberare, sub teroarea lui Stalin, sa emigreze in Israel si apoi la Londra, unde s-a stins din viata la varsta de 110 ani, in februarie 2014. Fragment din roman: „Inainte de infem „Cele mai nobile capodopere ale artei degenerate..." In maini cu manusi de lana, fara degete, pe cap cu caciula, iar peste jacheta crosetata avea un palton calduros. Astfel statea Alice, in ianuarie 1944, in sala de repetitii a cazarmii Magdeburg, pregatind premiera din Theresienstadt a celui de-al patrulea program al ei: Sonata in Re major, op. 10 de Ludwig van Beethoven, Fantezia in Do major de Schumann, pe care o cantase la concursul de absolvire la Academia de muzica, si Dansurile lui Smetana, adaptate atat de stralucit, pentru pian, de profesorul ei Vaclav Stepan. Un ger cumplit si troiene de zapada se asternusera peste tara, pricinuind chinuri dureroase detinutilor, in incaperile lor incalzite mizerabil. Era o adevarata binecuvantare faptul ca Alice avusese grija, la deportarea din Praga, sa impacheteze bocancii captusiti, chiar daca era mijlocul verii. Astfel, lui Leopold macar ii tineau cald la picioare, in atelierul de lacatuserie inghetat bocna. Si lui Stephan, care de trei zile se grabea sa ajunga in „caminul de zi" — de fapt, scoala deoarece copiii aveau voie, in pauza, sa se dea cu patinele, ii prindeau foarte bine bocancii caldurosi. Programele ei de pana acum fusesera primite de public cu mare entuziasm. Alice exersase mereu in lunile care trecusera. Era timpul pentru un program nou. Leopold o incuraja, de ceva vreme, pe sotia lui sa cante Sonata nr. 7, op. 10, cu renumita parte a II-a, Largo in Re minor, de Beethoven, fiindca piesa oglindea,in chip impresionant, viata detinutilor din Theresienstadt. Era tipic pentru Alice sa se concentreze cu toata finta asupra unei sarcini noi. Atunci cand se pregatea pentru un nou concert, exersa zile intregi, deseori chiar saptamani, exclusiv piesele ce urmau sa intre in program.”